Când prin ce faci tot dăruiești,
Când doar când dai simți că trăiești,
Când tu auzi chiar în tăcere
Și doar un gest e o avere,
Când din nimic faci orice vrei,
Când legi toți oamenii-ntre ei,
Când toți părea că au surzit
Și prin mister au auzit,
Când prin a vieții gălăgie
Toți tac ca bine să le fie,
Când bunăstarea te-a orbit
Și crezi că n-ai ce ți-ai dorit,
Când tu auzi numai ce vrei
Încearcă să gândești la ei:
La cei ce n-au cum auzi,
La cei ce n-au cum a privi,
Că doar ei văd și-aud esență
În a lor dură existență.
Noi suntem cei ce n-auzim,
Noi suntem orbi deși privim,
Noi complicăm ce e ușor,
Noi vrem o mână de-ajutor,
Noi plângem când nu ne aud,
Ne lamentăm că n-au văzut,
Noi nu vedem ce-i de văzut
Și n-auzim ce s-a tăcut.
Ei văd ce trebuie să vadă
Și-aud ce vor să înțeleagă,
Prin gest, imagine, cuvânt
Ei au putut. NOI, însă, CÂND?
